Aici imi voi imagina eu cum ar trebui sa sune un concert perfect. Si cum sa arate cand mai deschid ochii sau pana intra personajele pe scena.
Varianta 1:
Pentru melodii cu putine cuvinte sau fara, pentru instrumente.
Scena este intr-un sfert de sfera. Pentru cateva cuvinte nu e nevoie decat de un solist pe un scaun inalt de bar si un microfon cu fir. In “sala” o singura persoana, eu, pe niste trepte de amfiteatru din piatra. In dreapta sunt niste copaci, undeva in spate, marea. Nu dureaza decat zece minute pana sa apara, timp in care, o sa ma uit in jurul meu la detalii. Soarele se ineaca, pe scena nu sunt decat scaunul si microfonul. Am emotii?
Intra, nu se prezinta, nu se uita in spate pentru un semn de la sunetist, nu se opreste incercand sa dea de inteles “cuiva” ca e momentul. Ia microfonul fara sa verifice daca e pornit, eu ma uit cu atentie si aud deja inceputul melodiei in gand. Se aseaza si incepe. Sunetele se aud pe rand cu un ecou placut, mai intai din dreapta apoi din stanga si de deasupra. Pietrele sunt mute. Omul nu se uita la “public” , ca pentru a astepta un raspuns, priveste undeva, pe randul din spatele meu sau poate mai departe. Acum ca toate sunt asa cum am vrut pot sa ascult fara sa mai privesc. Nimic n-o sa se schimbe pret de 3 melodii.
Varianta 2:
Sala de teatru, loje, balcoane, scaune tapisate in catifea rosie. E in aer un miros de lemn si de vechi. Pe scena cortina e trasa, ma gandesc inca o data cat de grea e si ma uit sus, sa vad daca e pornit reflectorul ala mobil care face cercuri de lumina. Tocmai se aprinde, nu e reglat pe centrul scenei dar nu il misca nimeni. In spate e asezata orchestra. Violonisti, pianistul, trompetisti si alti suflatori, contrabasistul, tobosarii… Sunt legati la ochi cu esarfe negre. Stau in liniste fara sa isi vorbeasca, nu se foiesc, nu-si dreg vocile…trebuie sa apara? Am emotii!
Pardoseala a fost spalata recent. Luminile de la nivelul scenei sunt bagate intr-un fel de scoici, orientate spre orchestra. Una din “scoici” este paravan pentru nenea ala care sta sub scena(?) dar azi are zi libera si nimeni nu priveste in directia respectiva. Pe marginea scenei sunt asezate sapte pahare umplute crescator cu apa de la stanga spre dreapta. Nu ma mira. Si apare.
Are rochie neagra, privire serioasa, mandra, trasaturi grave, mainile subtiri si venoase. E tunsa scurt si rochia lunga fosneste usor. Se indreapta catre fascicolul de lumina orientat aiurea, oamenii din spate isi ridica usor instrumentele fara sa atinga corzile sau sa le loveasca de stative (de ce mai au stative?). Luminile de deasupra se diminueaza treptat.
Incep viorile, ea se uita spre balcoane desi sala e goala. Inclina putin capul, dupa cateva secunde lungi se aude o trompeta urmata de mii de sunete ce se ingramadesc pe scaunele din jur trecand prin mine. Tobe si viori, talgere si fiori in acord perfect. Se opresc brusc, ea asteapta anticipand momentul, imi tin respiratia …si o aud. Plina de forta, metalica, ascutita, nu adauga nicio nota, nu sare nciuna. Din nou orchestra incet. Sunetele se impletesc fara sa se deranjeze, glasul se aude din ce in ce mai clar. Isi tine mainile in fata ca si cum ar sustine un efort, dar nu e cazul, interpreteaza un personaj.
Ii aud vocea pana in spatele urechilor si simt cum mi se misca corzile vocale. Nu stiu daca incearca sa imite sau doar vibreaza ca si restul lucrurilor din sala. Apa din pahare face cercuri concentrice, urca, se sparge primul pahar…
In septembrie vine Cohen. In sfertul de sfera as asculta si Cristina Villalonga cu GP. Pe Callas nu cred ca o mai prind anul asta.
