Van der Rohe

I have discovered Mies today, thanks to google. Mies vand der Rohe, the architect that so boldly dropped the ornaments, and gave us free flowing open spaces, all glass walls that make you feel like you are in the middle of the nature and also, and not without regret i say it, the glass skyscrapers. I can imagine how it must have felt back than to see one of these colossus shining in the sun, how it opened the entire building, i understand, but now i feel a bit suffocated with all the glass and steel buildings. I do wish some day, after having read more about it, to see their beauty also.

Knowing where it came from and how it developed makes so much difference, it breaks the barriers of common now- thinking. Cause it is so easy to just go with the flow, take for granted, not strive for change. He did it.

mies van der rohe in his apartment on
east pearson street, chicago, 1964
© werner blaser

Did you know that the poang chair is inspired by one of Mies’s Brno chair?

mies 1955

mies van der rohe sketching, 1960s
© hedrich-blessing

mies over model of crown hall
cortesy the illinois institute of technology

Just imagine this house after the War. Context, damn it. It must have been really striking. People have named it a temple hovering between heaven and earth.

Farnsworth House

Images: first four, fifth.

Childhood Is the Kingdom Where Nobody Dies

Childhood is not from birth to a certain age and at a certain age
The child is grown, and puts away childish things.
Childhood is the kingdom where nobody dies.

Nobody that matters, that is. Distant relatives of course
Die, whom one never has seen or has seen for an hour,
And they gave one candy in a pink-and-green stripéd bag, or a
jack-knife,
And went away, and cannot really be said to have lived at all.

And cats die. They lie on the floor and lash their tails,
And their reticent fur is suddenly all in motion
With fleas that one never knew were there,
Polished and brown, knowing all there is to know,
Trekking off into the living world.
You fetch a shoe-box, but it’s much too small, because she won’t
curl up now:
So you find a bigger box, and bury her in the yard, and weep.
But you do not wake up a month from then, two months
A year from then, two years, in the middle of the night
And weep, with your knuckles in your mouth, and say Oh, God!
Oh, God!
Childhood is the kingdom where nobody dies that matters,
—mothers and fathers don’t die.

And if you have said, “For heaven’s sake, must you always be
kissing a person?”
Or, “I do wish to gracious you’d stop tapping on the window with
your thimble!”
Tomorrow, or even the day after tomorrow if you’re busy having
fun,
Is plenty of time to say, “I’m sorry, mother.”

To be grown up is to sit at the table with people who have died,
who neither listen nor speak;
Who do not drink their tea, though they always said
Tea was such a comfort.

Run down into the cellar and bring up the last jar of raspberries;
they are not tempted.
Flatter them, ask them what was it they said exactly
That time, to the bishop, or to the overseer, or to Mrs. Mason;
They are not taken in.
Shout at them, get red in the face, rise,
Drag them up out of their chairs by their stiff shoulders and shake
them and yell at them;
They are not startled, they are not even embarrassed; they slide
back into their chairs.

Your tea is cold now.
You drink it standing up,
And leave the house.

Edna St. Vincent Millay (1937)

Continuous

Flowing through the sea of information

 

Lamps and rein dears

Upgrade. My handmade, or is it book-made nightstands and the new lamps. Notice the rain dear. ♥

Te iubesc

connections

gotan project – paris, texas – wim wenders – pina bausch

 

Poetul si nemurirea

De sub valuri de pamant ingrosat in forma de virgula
Peste un punct nehotarat, razbate un fir decolorat
De iarba,
A-ntarziat, dar el nu stie, pentru ca-njur nu-i verde si nu-i soare
Si s-a nascut dintr-o poezie veche
Pe care-a nins de-atatea ori fara-ncetare
De-abia acum din ea rasare viata si-un cantec fara ritm
La fel de alb ca mine, fara rima
Si crede ca nu-i altul, peste noroaie, asemenea
Dar la un timp, trecut de jumatate
Din cantec se fac soapte,
Zile se-neaca-n noapte
Si-un fir de iarba sade culcat pe spate
Nervurile-i sunt umezi si e singur
In coasta il apasa o durere ca un junghi
Ofteaza si se-ntoarce cu spatele la cer
Cand, ce sa vezi?
Un nou fir mai alb rasare langa el

Muzica se-aude clar.

Poetul si muza

De dimineata s-a trezit poetul
cu chef nebun de scris
ceru-i surade complice
printre nori

Cu teama si emotii
De o probabila infrangere
Cauta soarele
Facand jumate de pas la dreapta ferestrei
Dar nu-l gaseste.
Rasufla usurat

Cu pasi vioi spre masa se indreapta
Si-si toarna in pahar
Melancolie
Un strop si o felie de lamaie

O simte coborand in vene
Inchide ochii si asteapta
Efectul ei benefic

“E o zi minunata
Pentru poezie!”, isi zice
Afundand cu lacomie
pana de gasca-n calimara
Se-apleaca asupra foii

Dar, stupoare
Unde-s cuvintele?
Un strop albastru
Se intinde-ncet, neuniform
Sorbit cu lacomie
De coala alba

Si-n pata-si vede el,
Poetul
Neputinta
Reia febril intreaga zi
Un pas gresit sa fi facut?
Indoiala
Soarele?

Demult apus
Trecut-au ore
Poate ani peste poetul care

Arde litere la lumanare
ca pedeapsa cea mai crunta
pentru muza sa pierduta

Poetul si moartea – partea I

La stăvilarul mor(ţ)ii
S-a oprit poetul
cu sufletul la gură

În buzunar reţine
Un ceainic de alamă
Şi o lupa
Iar pe retină
un pod de pînze
Ce freamată stingher
A neuitare

Ar fi trecut şi el
Hoţis
Prin crăpături
Deodata cu rimele
Rotindu-se haotic în vîrtejuri
Pe lîngă mal, cu frunzele
Cazînd in goluri
De creaţie
Pînă să atinga
Seva deltelor

(La masa cormoranilor?)

Însă-si pierduse fluiditatea
Datorita unui stereotip dinamic
Pe care îl trata greşit
De cîte ori avea ocazia
Cu acele cupiuri
De culoare îndoielnică.

Poetul si el insusi

poetul si el insusi

Scena I: Incadru, pelanga

In camera cu miros literar,
Raspandit de felinarului stradal,
Dupa perdea,
Un ac voinic alearga o ata

Umbrele
Inca se mai foiesc pe pereti
Creaza atmosfere
Prinse fara scapare de obiecte

Scena II: Intra poetul

In dezolarea-i potrivita
Stie ca scaunul e doar un scaun
Lemn alb de plop, croiala epocala,
UN ciucure despiralat
Il face insa deplasat

Toate-s ca pietrele, tacute
Incremenite in lumina oarba
A felinarului stradal:
un ac infipt in haina veche
de el o umbra mai atarna
Prinsa de firul
Fara nod

Scena III: Esecul

Nici fumul de tigara
Nu contureaza ganduri
Ba parca face-n ciuda
Lipindu-se de ziduri

Ideile s-au terminat aici
Mai bine somnul sa desfaca
Ce omul a legat prea strans de sine

Scena IV: Somnul

SI in el cade fara leac
invesmantat in neguri.

Un motoras de frigider toarce tacut
Reverberand placut intr-o ureche
pana se leaga negresit
De singura solutie

El vede! “Acum vad totul!”,
Cum in lipsa lui din somn
Si-ar fi croit un sine insusi
Cum de sub orice ceasca de cafea
In care poti citi trecutul de la pranz
De-acum trei zile jumatate
Si chiar de-o saptamana

Gaseste sensuri
Multe, multe
Ca il lovesc in cap
Si peste fata

Scena V: Creatia.

Si se trezeste
Poetul
Si el insusi

Poetul si calu’

In aura ce-l impresoara
S-a-mpiedicat poetul
Cazand din saua roibului
Orizontal pe ganduri

O noua lume se-nfiripa
Din soluri pline de verdeata
Mustind de imnuri naturale
De greieri, cartite si rate

Intors pe spate,
in coate
Primeste mut botezul cerului
Prea sus, prea ireal, aproape vers

Alaturi se inalta peste buza ierbii
Trei trunchiuri tinere vlastare
Unite intr-o singura coroana
Ce pare ca respira viata

Odata cu natura

De jos totul e mirare,
Cuteaza el
Simtind in vene cum razbate
Pulsand in rime,
Seva lirismului

supravaro

Din talpa mi-a crescut o radacina
Prin care se scurg zilele
Ghidate cu precizie
In coloane de cate 7
De elicea din ureche

Cand a iesit prima frunza
Pielea s-a crapat putin
Si a cazut uscata
Acum e clorofila

In cuiburi de flori
Desconsiderate de albine
Se revarsa nectarul verii
Sufocant de dulce
Hipnotizant de cald

Iar eu scriu poezii
Cu muchiile aspre
Incearca sa devina rotunde
Esueaza in nisip
Intentionat
Pentru a beneficia de eroziune
Caci timpul slefuieste prea repede
Si ar disparea inainte sa fie.

What makes a poet?

The poet is a faker
Who’s so good at his act
He even fakes the pain
Of pain he feels in fact.

fragment F. P. – himself

 

Poetul e un farsor
Atat de iscusit
Ca poate amagi durerea
Durerii ce-a simtit

Deodata

Pe coltul mesei stau cartile
Ce asteapta descifrare
In coltul ferestrei sunt cuibarite
Doua raze de soare

In cercurile mintii dorm ginduri
Ce viseaza la trezire
Se picteaza pe spatele ochilor
Lumea intoarsa-n reverie

In cute se aduna timpul
Ce a trecut alaturi de
Cel de azi si cel de miine
Unu-ntr-altul

In coltul buzelor
Stau zambete inca nezimbite
Ce dau roata cuvintelor
Inca nerostite
Pana cand
Toate se intampla
Deodata

Hayat

Asculta
Cum se descompun norii
In ploi suspendate in ceata
Asculta
Cum se nasc flori
Din frunze destramate
Sub gheata
Asculta
Alunecarea pamantului
Caderea merelor
Salciile plangatoare
Apasarea vantului pe fata
Asculta
Pulsul venelor
Zbaterea genelor
Miscarea firelor
Intunecarea zilelor
Asculta noaptea
Visele si tresaririle
Strazile
Bataile ritmice
Si pe cele sacadate
Cainii de departe
Motoarele usoare
Pasii grabiti
Pasi ganditori
Crapatul din zori
Timpul ceasului
Asculta
Ca sa nu uiti.

Rotesc

Iata, vine marea urmata de ocean
Soarele-mpinge luna
Reflexiilor din geam

Trece o secunda
din prezent in trecut
In urma ei vin ore
Si timpul abatut

Cad ploile de toamna, rosii-portocalii
Pe urma cade cerul
In aburi vinetii

Incet se-nvarte lumea
Intr-o retea de sarma
strangand in pumni un suflet
Ce lumile farama

367

367

Am scris un vers, dar s-a sters
Lasand in urma o coloana de fum
A fost probabil doar un tren
Al gandurilor
Ce a uitat sa opreasca in gara
Eu asteptam pe peron
Cu biletul in mana
Aveam locul
367
Erau doar doua vagoane
Asa ca numarul meu
A ramas undeva
In spate
Intre un fir de fum
Si ecoul de noapte

La urma umbrei

In umbra pasilor
Dorm urme

O umbra-a respirat adanc
In palpairea lumanarii

In riduri
Urme tatuate se-adancesc

Urme vin
urme se duc
La urma urmelor
Ce vor?

Con de umbre

Cand toamna s-a intors
Cu ochii catre lume
Picurand in ei cate un strop
de tulbure genune,
O luna cruda a scapat
din coaja ei de ou
Varsand pe nori

Fierea melancoliei

Toamna

într-o noapte sărată
a adormit vara
întinsă pe-o parte

fire subţiri de nisip
i se prelingeau de pe spate
înapoi pe pămînt

frunzele arse de soare
s-au desprins pe nesimţite
din capaci
cazînd una pe secundă
cu sunete înfundate

timpul s-a lungit
să le privească
leneş
făcîndu-le,
dintr-un capriciu,
să rămînă suspendate
pe muchie